Cursa lui Belmont m-a învățat o lecție importantă despre parare: ar trebui să o fac mai des

Blasfemia lui BelmontBlasfemia lui Belmont

În general, prefer un stil de joc la distanță, preferând arma cu suliță și biciul, pentru că astfel pot păstra o distanță sănătoasă și totodată pot inflige suferință. Instrumentele de deplasare, cum sunt săritura aeriană, biciul cu spini și alunecarea, mă ajută mult pe partea de apărare, iar eu am ajuns să mă bazez pe ele aproape în exclusivitate. Pentru mine, cea mai bună și mai simplă modalitate de a evita daunele este pur și simplu să fug cât mai departe de ele. Cu această strategie de evitare, am trecut destul de bine până la un singur boss: avarul Mammon.

Mammon este acea creatură îngerească urâtă și masivă, „biblicic exactă”, care pare un roată cu un ochi în mijloc. Primele mele încercări de a-l doborî au mers prost. Îi place să sară haotic prin arenă, să arunce linii de foc la unghiuri diferite și să urmărească poziția lui Rose înainte de a se arunca brutal peste ea. Aveam o problemă uriașă să evit acele atacuri, pentru că a fugi de unul adesea mă punea în zona de pericol a altuia. Pur și simplu nu mă mișcam suficient de repede ca să scap.

Frustrat, am făcut o pauză, dând play la un speedrun al jocului doar ca să văd ce trucuri și tehnici folosesc profesioniștii ca să-l treacă. S-a dovedit că parăzează, mult. Nu îmi place pararea ca mecanism de apărare în pentru același motiv pentru care nu îmi place nici în alte jocuri non-: E greu să faci naiba de lucru pe moment. Acea dificultate se agrivează pentru că, așa cum am menționat, are tendința să arunce totul asupra ta, peste tot, simultan. Singurul motiv pentru care îmi place pararea în este că stai pur și simplu pe loc, așteptând atacul. Să încerci să calculezi timingul când 9 milioane de proiectile vin spre fața ta este o încercare zadarnică, mai ales când mecanismele de mișcare îmi par mai degrabă o memorie musculară decât ceva ce trebuie să sincronizez în mod activ.

Dar, naibie, aș vrea să termin jocul în acest secol, așa că am încercat—și e enervant cât de bine a funcționat. În loc de încă o trecere prin valul eșecurilor, l-am învins pe Mammon în câteva încercări, după ce am reluat jocul. Știi cum, în jocurile , după ce iei un obiect nou într-o dungeon, bossul este adesea tematic concepit special în jurul acelui obiect? Așa ceva am simțit și eu, chiar dacă în precedentele încercări înregistrasem deja un parry împotriva aproximativ patru bossi. îți oferă libertatea de a-ți găsi propriul stil de joc, dar la intervale regulate îți pune la încercare înțelegerea. Îmi place asta, pentru că previne ca lucrurile să devină prea mecanice sau plictisitoare. Nu cred că am capacitatea de a integra parry-ul în rotația mea obișnuită, dar data viitoare când mă blochez, știu că trebuie să scot din punga cu trucuri ceva nou.